marți, 28 iunie 2016

Câtă dragoste avem în noi?

C. este un prieten de-ai prietenului meu. Mai întâi, l-am cunoscut din povești, din toate miștourile despre el și despre divorțul său, fiind „bărbatul” experimentat din gașcă, primul însurat, primul divorțat. Toate experiențele au fost precoce- la 26 de ani, Codruț își lăsa nevasta pentru o colegă de muncă. Îi spunea cea căreia îi pusese inel pe deget și nume nou în buletin că se mută la hotel, dar el, de fapt, se instala comod într-una dintre camerele apartamentului spațios al noii sale iubiri.

Apoi, am cunoscut-o pe ea, cea mai îndrăgostită de el, cu inima frântă și cu autoamăgirea propriului bine în brațe. Că viața îi e minunată, că se descurcă foarte bine fără el, că își vede de viața sa, pierzând în vedere că se autodefinea pe toate planurile ca fiind „fosta soție”.

Viața ne-a purtat prin diferite anturaje, astfel că la un moment dat interacționam deopotrivă cu fosta soție și cu C. și prietena cea nouă. Ea este tipă foarte faină- puternică, plină de încredere în sine, nu total arogantă, cu personalitate puternică, cu o gamă largă de experiențe anterioare, provenind dintr-o familie cu posibilități. Nu mi s-a părut genul de femeie care să aibă nevoie de confirmări și, pentru o anume perioadă de timp, l-a transformat pe C într-un bărbat mai determinat, mai stăpân pe el, mai interesat de diete, planuri de afaceri și dezvoltare personală. Până la un punct, când C s-a plictisit de omul care devenise și pe care nu-l mai recunoștea, astfel că și-a luat bagajele și s-a mutat în apartamentul lui. Dar nu singur, ci direct cu o altă domnișoară.

Altă experiență, de la capăt. Azi, C și noua sa prietenă au afișat în spații virtuale publice o poză de pe litoralul grecesc.

Nu îl știu pe C suficient de bine, ca să pot să găsesc răspuns la întrebarea mea. Dar cred că are o tărie fantastică în el, din moment ce nu simte nevoia de a sta locului o perioadă, să-și vindece rănile de pisoi smotocit cam năvalnic.

Oare câtă iubire avem în noi, să pornim de la 0, iar și iar?

luni, 27 iunie 2016

Wowfixit- wow, ca să nu regreți greșeli

Te dedublezi, cumva, și vezi secvența în slow- motion, dintr-un alt unghi, cum stăteai comod pe canapea, navigând lejer în mare de informație internaută, cu tableta în mâna. Muzică, ronțănele lângă tine, un moment de respiro în timp ce el, jumătatea ta mai bună, își petrece timpul bucurându-se de pasiunile lui. E firesc să fie așa, sunteți doi oameni diferiți, care își respectă personalitatea, și-au consimțit sentimentele și viziunile, nu două cești suprapuse într-un sertar, fără urmă de individual.

Te revezi cum stai comod, relaxată, nestingherită de umbre. Și totuși, poți să prinzi momentul când un anume gând, de verificare, îți face o cută pe față. Observi acum, detașat, secunda în care s-a pompat surplusul de adrenalină, când constați că și ai acces la conturile lui, că din greșeală sau intenționat, a uitat să-și ascundă confidențialitățile. Și ezitarea, că poate relațiile sunt despre încredere și, astfel, gestul tău nu are sens. Sau că e doar un test- al tău sau al lui? Nu-ți dai seama, te hotărăști mai târziu.

Revezi secvența în slow motion, cum te apleci deasupra gadget-ului, încercând să-l absorbi de conținut, de sensuri, de cuvinte. Planuri, înțelesuri duble, filtre noi, gustul amar. Revezi crisparea, îți amintești perfect cum ți-a înghețat sângele, cum ți s-a fisurat universul, întocmai ca ecranul tabletei când se înfige în parchet. Cioburi printre amintiri, cioburi împrejur.

„Ce mai contează un electrocasnic, când viața mea nu mai are sens”, te gândeai atunci, printre lacrimi, îngâtuiri, tremurat și repetiția singulară „De ce?”. „Ce vină au electrocasnicele când ne lăsăm conduși de impulsuri neraționale?, zâmbești acum, când ai găsit soluții pentru băieți, dar și pentru dispozitive cu ecrane sensibile, așa, ca tine. 

Wow, fix it! Iubit nou, pentru sufletul tău, și chiar Wowfixit, pentru ecranul dispozitivelor tale.

duminică, 26 iunie 2016

Casa noastră, inima noastră

Casa noastră este alcătuită din patru camere, și anume: două superioare și două inferioare.
Structura celor superioare este ușor diferită de cea a camerelor inferioare, prezentând anumite caracteristici generale:
- sunt alcătuite dintr-un perete mult mai neted și mai subțire,
- dimensiunile sunt mai reduse decât înj cazul celor inferioare
- la nivelul lor, dragostea ajunge prin intermediul vizualului
- fiecare prezintă câte un vestibul, stâng, respectiv drept
- comunică cu cele inferioare printr-un orificiu,

Structura camera inferioare prezintă, de asemenea, câteva caracteristici generale proprii, și anume:
-dimensiunile lor sunt semnificativ mai mari decât ale celor superioare
-pereții sunt groși, neregulați,

Casa noastră, este, de fapt, inima noastră, proprietatea cea mai de preț, bunul cel mai important. Casa noastră este inima mea, căci jocurile ne sunt unelte pentru tot ce construim. Împreună. Fundația solidă a fost ridicată treptat, fără compromisuri, pe sol solid stabil. Piciorul fundației, înalt cât planurile noastr de viitor, a venit firesc. Acoperiș puternic, să ne protejeze pe noi, de noi. Cărămidă pe cărămidă, noi, dar mai ales mortarul care unifică și solidarizează construcția, într-un concret ce se înalță, substituit unei metafore despre viziune comună și verticalitate. Stâlpi și centura casei, ca niște promisiuni solide care să ne închege dorințele. La toate se adaugă izolația termică, lucrul bine făcut al însingurării intenționate în doi. Și toate lucurile care îți trec prin mână, pe care le sucești, le rătăcești, te răzgândești, până își găsesc și ele „casa”, tandrețea care te cuprinde de când pășești pe preșul din fața ușii și clanța pe care o atingi și te transfigurează în alt univers. Visele făcute ghem și oglinda din baie, în care îți privești în ochi viitorul, dar totodată și trecutul. Pereții, depozit de amintiri.


Casa noastră este inima noastră.

vineri, 24 iunie 2016

Opriți Planeta, vreau noi materiale de construcție

Opriți Planeta, vreau să cobor, să nu mă trezesc dimineața cu regrete, să nu mai stau cu ochii pe ceas, așteptând să treacă un timp, ca să intru în alt timp, poate de fericire, pe care oricum nu aș putea să o trăiesc total, pentru că toate lucrurile bune sunt multiplu de trei.

Vreau să cobor și să urc apoi în Piața Norilor, să calc în picioare condensarea de urât, să mă mângâie infinitul pe creștet, ca o mamă fără de păcat și fără  de vergeturi. Să nu mai calc, să plutesc, să fac ploaie peste poduri de spini și să mă arunc peste ei, să mă maseze intervertebral. Să-mi frâng o claviculă și să nu mă doară, să-mi crească ganglionii, nu de inflamație, ci de încântare, să-mi anulez cortexul limbic pentru trăire să-l suprapun anatomic, prin modelare, cortexului prefrontal, să nu mai individualizez durerea, doar prăpastia, căci asta ar însemna tot timpul creastă.

Vreau să cobor și să mă arunc în mare, dar să nu plutesc pe ea, ci să știu să înot prin valuri, prin intestine de balene grase, neatinse de viciul uman și de destrăbălarea primordialului. Vreau să am aripi fluturești, să nu sorb polen, ci viteză, să mă pierd de mine mie, să fie singurătate înfrățită.

Vreau să ard cârpele de batjocură și inicvitate, să strâmb faciesuri care expulzează fecale comportamentale, să frământ mușchi care poartă oase indoite sub adevăr, să sorb secreții de umanitate.

Vreau să cobor și să stau, ca apoi să urc, să clădesc totul cu alte materiale de construcții, căci mi-e clar, construcția nu e solidă, tencuiala este infiltrată cu mucegai, iar decorațiile sunt trântite ca să accentueze urâtul care le susține, ca fragmente mari descompuse.

Opriți Planeta, vreau să mă trezesc.

joi, 23 iunie 2016

Frigiderul, influencer de top în bucătărie

     Motto:
Ceea ce contează cu adevărat este în interior. (psihologie contemporană)

     Acesta este un crez care își găsește aplicabilitate în mai multe planuri ale vieților noastre, de la alegeri personale, la cosmetice și chiar electrocasnice. Dar grosso modo, este definiția antică a rolului frigiderului. Numai că, de când cu viața în concubinaj, bucătăria a căpătat alte sensuri și este lesne de demonstrat că dragostea chiar trece prin stomac, astfel că frigiderul devine sursă de inspirație electrocasnică, de provocări gospodărești și inepuizabil motor de dragoste.

Frigiderul este o oglindă
     Să deschizi un frigider care nu-ți aparține mi se pare un gest lipsit de curtoazie, o pășire în intimitate- găsesc frigiderul o oglindă a caracterului uman- dacă așezarea alimentelor respectă compartimentarea inițială, așa cum respectăm sau nu căile bătute ale vieții, cuvinte sau promisiuni sau încrucișăm comportamente, oameni, momente; dacă oalele sau caserolele sunt acoperite sau interiorul frigiderului este un melanj olfactiv al bucatelor existente; dacă frigiderul chiar adăpostește ceva sau este doar un alt electrocasnic atât de necesar de sărbători sau în momentele când se primește pachetul de la mama/ soacră/ mătusă. 


     „Niciodată nu mi se va putea scoate din cap faptul că cruditățile cu maioneză au ceva fundamental sexual.”  O delicatesă,  Muriel Barbery

Frigiderul este expresia gusturilor și suma alegerilor personale
     Bere, fripturi îndesate în vase de yena sau straturi de legume mirosind a rouă și fructe proaspăt date în pârg, ciorbe și supe și felul doi sau doar accesorii- muștar, ketch-up, sosuri pentru chips-uri. 

     Și știi vorba aia veche, „Ține-l flămând ca să poftească mai mult”- „Confesiunile unei iubărețe, Michellee Cunnah


     Fără să risc să devin superficială, nu contează numai interiorul! Și nici clișeele care pun egalitate între frigider și bere, frigider și caniculă, bere, fotbal și campionate de sezon sau frunze de salată. Că dacă nu trăiești într-un iglu, frigiderul ți-e la fel de necesar și în decembrie, ca-n mijloc de iunie!


Frigiderul este loc de depozit
      Ba chiar suport de televizor! Și dacă ai frigider Liebherr, cu garanție acordată de 6 ani (valabilă pentru produsele cumpărate în perioada 15 mai- 31 august 2016), dar nu ai obiceiuri casnice de șters praful, asta va spune multe despre tine, deoarece e clar că la asemenea garanție, calitatea produselor este indubitabilă, iar tu nu vei avea motive să te fâțâi cu frigiderul la reparații, deci, nici să strici aranjamentele de pe el.
Frigiderul influențează nevoi creativo- decorative
     Cu siguranță știați asta, că doar trăim vremuri în care suntem obsedați de controlul. Ne pasionează asortarea exteriorului frigiderului cu culorile mobilierului înconjurător, aderăm la tendințe ca cea a mobilierului de bucătărie care să incorporeze electrocasnice, prin design modern Zen și deco!

Magneți, magneți, magneți!
     În aceeași ordine de idei, frigiderul este indicatorul culturalo- touristic modern. Este un suport modern pentru expunerea amintirilor și a locurilor bifate în expediții anterioare, de tine sau de prieteni, sursă constructivă de rememorat zâmbete sau de visat cu ochii deschiși dimineața, în drum spre micul dejun. Aici se inserează poza mentală din bucătăria fiecăruia.

Adio, vânătoare!
     Electrocasnicul ăsta cu freon este un mijloc de gâdilat ego-ul falșilor vânători de lângă noi, care, în amintirea vremurilor sălbatice, se recompensează cu răcoritoare la îndemână, mângâindu-și tacticos burta, cu recunoștință pentru alimentele care nu se mai află în pericolul alterării.

În loc de concluzie, vă las pe voi să îngrijiți sămânța pe care v-am sădit-o privind influența pe care cel mai probabil nu ați acordat-o până acum freonului și reiau o glumă din spectacolul de teatru „Caramitru, Mălăiele, câte-n lună și în stele”:

Femeile nemăritate vin acasă, se uită în frigider și se aruncă în pat. Femeile măritate vin acasă, se uită în pat și se aruncă în frigider!



Surse foto:
www.dribble.com
www.giphy.com
http://liebherr-electrocasnice.ro/
https://www.facebook.com/puuung1/?fref=photo

marți, 21 iunie 2016

3 gânduri scurte în depozit-online.ro

În acest weekend prelungit am fost, după aproape două luni, acasă. Mereu pe drumuri, ca să nu ne dezmințim de obiceiurile noastre, eu și eL. Am fost la foc continuu, să împăcăm ambele familii, să avem timp și de noi, să ne rămână timp și de surprize, de ceva ce facem/ vedem pentru prima dată.
Și în toată această sumă de activități, am concluzionat că mutatul în vestul țării m-a învățat cele mai multe lucruri (noi) despre mine, așa cum alte momente trecute nu au reușit. Astfel că, arunc mai jos trei gânduri scurte, deși ele sunt mai stufoase. Experiența în sine de a te muta la aproape 500 de kilometri de casa ta este un mentor bun sau poate simpla inversiune că trebuie distanță, ca să creezi apropiere.

1. Îmi plac florile, necondiționat.

M-am surprins în Arad oprindu-mă pe stradă, să văd dacă tufele de trandafiri chiar mai miros a dulceață sau sunt doar culori fermecătoare, obținute artificial. Când nu am primit flori, mi-am cumpărat singură. Am solicitat mărțișor cu zambile, fără ele nu este primăvară.
Când un ghiveci (din cele 5 prezente pe balcon) a dat semne de moarte cerebrală, am cercetat aspectele problemei și am căutat soluții întru întreruperea stării vegetative- nu am reușit, dar am încercat. L-am oprit din drum și am alergat într-un câmp să fotografiez niște maci.
Nu știam până anul ăsta că macii sunt florile mele preferate. Îmi plac florile, necondiționat, pentru că mi-am dat timp să mă descopăr și am învățat să cer.


2. Îmi place lucrul manual

Mi-am repetat de multe ori, mie, căutând iertarea și detașarea de trecut, că dintre defectele mele cele mai mari, lipsa de răbdare și cea de perseverență dezechilibrează cel mai tare talerul perfecțiunii. Până când am găsit contextul- casa noastră- și omul- eL, al meu. Și de dragul ideii de „noi”, am făcut lucruri și m-am lansat în provocări pe care altădată le respingeam din fașă, doar pentru că mi se păreau plictisitoare, în afara sferei mele de interes, consumatoare de timp și energie și tot felul de alte scuze- schimbat filtre de ulei la mașină, chestiuni pe la furca bicicletelor, aplicat colțare la mobilier, diferențiat șuruburi și piulițe
Acum, ne distrăm împreună cât ne țin balamelele și toate celelalte obiecte de feronerie de prin gospodărie și îmi place lucrul manual mai ales pentru satisfacția pe care ți-o dă implicarea directă și încântarea din privirea lui de inginer.

3. Nu mai caut prototipuri

Am petrecut atât de mult timp departe de prieteniile mele comode, de oamenii care mă definesc, încât am ajuns să mă îndoiesc de orice aspect din mine, iar apoi să mă înțeleg și să mă accept mai bine și mai ușor. De când m-am mutat în Arad, am tot cunoscut oameni, mai ales în context profesional și eliminând raportul colegial, nu am simțit nevoia să ader la planuri în care nu mă regăsesc, la cafele înghițite cu sughițuri sau meniuri alimentare care nu mi reprezintă poftele sau oricare alt clișeu pentru a părea altfel decât sunt, pentru a mă suprapune unor calapoduri, pentru a încăpea între etichete.
Nu, mulțumesc, nu mai caut prototipuri, pentru că îmi plac particularitățile

joi, 16 iunie 2016

Festivalul Internațional de Statui Vivante scoate oamenii în stradă!

     Astăzi începe în București cea de-a șasea ediție a Festivalului Internațional de Statui vivante, organizat de Teatrul Masca. Spectacolul stradal, care se desfășoară până pe 20 iunie, va fi vizibil și online, deoarece momentul va fi prilej de #concurs pe Instagram. Cea mai reușită fotografie care surprinde evenimentul în perioada 16- 19 iunie, sub mențiunea #statuivivante, va fi premiată! 

     Dacă vrei să te bucuri de altfel de artă, ieși afară! Dacă ești pasionat de social media și vrei să te bucuri de altfel de artă, ia-ți aparatul foto și ieși afară. Iar dacă ești blogger, vrei să te bucuri de artă și ești pasionat de social media, trimite un mail pe bucurești@blogalinitiative.ro, strigă prezența la #InstaMeet-ul dedicat evenimentului și primești și 20 de puncte pe platforma Blogal Initiative! Diseară, de la ora 20- Noaptea Statuilor Vivante, la Casa Filipescu Cesiaru.

     Statuile vivante reprezintă o formă foarte concentrată de teatru stradal și astfel am încercat și eu să-mi organizez abordarea- concis, dar convingător, cât să vă scot în stradă, să lăsați magia să vă învăluie, să vă bucurați de poveste și subtilități. Detaliile urmează aici:




 Misterioasă, surprinzătoare, amuzantă adesea, profundă uneori, statuia vivantă nu poate fi ocolită, atrage privirile ca un magnet, incită la comentarii, propune meditații asupra condiției umane și nu poate fi uitată niciodată. Statuia vivantă este un miracol pe care trebuie neapărat să-l descifrați! Mihai Mălaimare

miercuri, 15 iunie 2016

O gură de Activia și două urechi de relaxare

     Mă trezesc dimineața din ce în ce mai greu, mă gândesc. E deja iulie, oare când am trecut și de jumătatea anului ăsta? De toate listuțele cu rezoluții și promisiuni, cu entuziasmul și energia scurse, cam ca șiroaiele ploilor de zilele astea? Mi-au rămas numai faptele, să vorbească ele în locul deșertăciunilor de început de an, să contabilizeze ele tot ce este de calculat. Am trecut de prima jumătate a anului și mă declar obosită.

     Munca în sine nu este punctul slab al programului meu- mi-e clar! Iubesc ceea ce fac, sunt omul în jurul căruia se învârte biroul, sunt pasională și dedicată, mai ales când îmi admir zilnic cele 2 statui mai mici pe care mi le vor ridica șefii- jonglerie verbală intenționată, pentru a subtiliza realitatea inexistentă. Doar naveta mă usucă de energie și mă transformă într-o pasăre fără somn, cu ochii înfundați în orbite. Iubeeesc, pur și simplu, trezitul supermatinal zilnic, cu telefonul la cap- la modul concret, îmbrăcatul în ritm de exerciții cardio, alergatul după tren, din ce în ce mai des, în ultima vreme. Repetitiv, săptămânal, lunar. Deja de un an și 9 luni. M-am surprins într-o dimineață întinzându-mi crema matifiantă în tramvai, că nu am mai apucat în fața oglinzii.

     Sar peste micul dejun clasic, deși sunt o iubită drăgăstoasă, care gătește în tone industrial, întotdeauna cu laptopul aproape, cu un playlist energizant în meniu. Sunt îndrăgostită de colocatarul apartamentului în care locuim cu chirie și știu din bătrâni ca dragostea trece prin stomac (deși, trendurile actuale amintesc, teoretic, altă vorbă veche-Ține-l flămând ca să poftească mai mult"). În sfârșit, cui îi arde de mâncare la 5.20 am, când mă pornesc spre tramvai, pentru a prinde trenul de 5:54 spre Timișoara? O Activia de băut în geantă, printre dosare și alte multe nimicuri îndesate în geanta-rucsac și să-mi fie de bine! Sunt un mic vârtej când intru în compartiment- până izolez scaunul îmbâcsit cu materiale protectoare, personale, până scotocesc după documentele care îmi justifică reducerea de călătorie, până găsesc un punct stabil pentru dejunul din sticlă. E foșneală, e deranj. Dar sunt o navetistă faină și mă recompensez apoi, prin lipsă de gălăgie. Se mai întâmplă să mai moțăi, cu capul căzut pe un umăr, cu maxilarele întredeschise, cu ceva salivă revărsându-se peste o comisură și cu vreo cască îndreptate oriunde altundeva, numai nu înspre pavilionul urechii mele. Dar heeey, și râsul e fain, iar muzica mea cool.

     Uneori, am noroc de parteneri grozavi de călătorie, aspect pe care îl declar rapid, printre altele, după volumul cu care își ascultă muzicile în căști. Sau în întregul vagon. Cazuri și cazuri, dimineți și oameni. E paradoxal, dar nu mai dorm de multe drumuri în tren. Prefer să fac analize, retrospecții, balanțe ale beneficiului navetei raportate la împlinirea mea. Să-mi pierd ochii peste lanurile din Câmpia Vingăi, mai ales acum, în vară. Să-mi fixez repere pe care să le surprind în etape de vreme. Să suprapun diverse amintiri sau dorințe peste nuanțele de verde delirant și galben arogant de rapiță, peste macii nesuferiți de la marginea suprafețelor arate- atât de aproape, dar tot dificil de surprins, să fiu recunoscătoare pentru fiecare nor dezmierdat de răsărit și razele care acoperă văile, să înțeleg frumusețea și simplitatea în toată complexitatea lor, să proiectez piste posibile, despre cum ar fi să cobor o stație mai devreme sau 3 mai târziu, să ies din banal.
     

     Dar este 14 iulie, iar eu am ieșit furtunos din acasă, ca în oricare zi, urmându-mi ritualurile de călătorie, cu visatul cu ochii deschiși cu muzica peste tâmple, recunoscutul stațiilor și lanurile mele și aș coborî din tren la... Cluj. M-aș panica văzând inscripția Orașului din Gară, aș căuta tremurând biletul de tren din portofel și haa! găsesc acolo doua bilete pentru Festival!!! Răscolesc geanta-mi rucsac după telefon, dau să-l sun pe aventurierul meu iubit, să-i povestesc fantasticul întâmplării și, când- colo, ce să auzi? Soneria cunoscută se aude lângă mine. El știe.

     Coborâm împreună din tren, lejeri- eu doar cu geanta mea rucsac, cu dosare și multele alte nimicuri, el are un bagaj mic, despre care nu-mi pun problema ce conține. E atât de neobișnuit începutul de ziuă, că nu-mi vine să-mi risipesc emoțiile pe îngrijorare și chiar nu e momentul să provoc o criză din cauza lipsei de control asupra situației. Nu ne grăbim. Nu cunosc orașul, nu știu cum ajungem din gară în centru și din Cluj în Bonțida. Nu pot cuprinde mental Domeniul Castelului, dar mi-e clar că ne vom pierde în mulțimea aia de oameni nebuni și frumoși, despre care știam din știrile anilor trecuți că invadează și cuceresc Transilvania cu pasiunea lor. Și zâmbesc și asta e tot ce contează!

     Și-mi dau seama ce nevoie aveam să fiu salvată de previzibilul vieții mele. O evidență care nu este un obiectiv principal tot timpul… Și de abia aștept să las muzica preferată să mă mângâie, să casc gura la oameni- și să știu că sunt parteneri grozavi de călătorie!, să descopăr artiști noi, să mă surprindă, să mă bucure, să mi se rupă un nasture la cămașă și să nu-mi pese! Să vină ploaia, să fie noroi și să fie și eu parte din mulțimea care se distrează în continuare, fără tragedii și văicăreli! Să dau la o parte straturile de adult responsabil, să mă dezbrac de frustrări și acolo, în fața Castelului, să fiu liberă. Să am energie și poftă de viață, pe care le pierd atât de des în ultimul timp. Să mă consum de energie, nu de neliniște. Să mă simt bine, să fim bine. Eu și El, unul pentru celălalt, să ne mai îndrăgostim o dată, tot pe muzici, ca la începutul relației, să fiu parte din valul de distracție și gălăgie, din vibrațiile interioare și exterioare ale mulțimii electrice.

     Simt o vibrație pe umăr. E, de fapt, o zgâlțâială serioasă și aud îngăduitor:
     -Am ajuns, aici cobori.
     
     Greu îmi dezlipesc ochii, sar în picioare, cu sticla de iaurt în mână. Nu e Cluj, sunt singură și pe peron rămân cu ochii pironiți în eticheta sticlei, citind în diagonală: 
”Încearcă oricare ACTIVIA de băut și câștigă două bilete la cele mai dorite concerte ale verii... cumperi unul dintre sortimentele Activia de băut... pe www.activia.ro...sau  SMS la 1772....datele  și numărul de bon și te-ai înscris în competiție. Pentru a-ți dubla șansele, creează-ți propria melodie...”
     Mă întristez, în primă instanță. Apoi zâmbesc, ca atunci când păstrezi un secret pe care îl cunoști doar tu: primul pas ca Universul să lucreze pentru tine este să visezi. Apoi să te trezești și să lucrezi la planul tău. Mai ales dimineața pe navetă, pe tren.