Mă trezesc
dimineața din ce în ce mai greu, mă gândesc. E deja iulie, oare când am trecut
și de jumătatea anului ăsta? De toate listuțele cu rezoluții și promisiuni, cu
entuziasmul și energia scurse, cam ca șiroaiele ploilor de zilele astea? Mi-au
rămas numai faptele, să vorbească ele în locul deșertăciunilor de început de
an, să contabilizeze ele tot ce este de calculat. Am trecut de prima jumătate a
anului și mă declar obosită.
Munca în sine nu este punctul slab al
programului meu- mi-e clar! Iubesc ceea ce fac, sunt omul în jurul căruia se
învârte biroul, sunt pasională și dedicată, mai ales când îmi admir zilnic cele
2 statui mai mici pe care mi le vor ridica șefii- jonglerie verbală
intenționată, pentru a subtiliza realitatea inexistentă. Doar naveta mă usucă
de energie și mă transformă într-o pasăre fără somn, cu ochii înfundați în
orbite. Iubeeesc, pur și simplu, trezitul supermatinal zilnic, cu telefonul la
cap- la modul concret, îmbrăcatul în ritm de exerciții cardio, alergatul după
tren, din ce în ce mai des, în ultima vreme. Repetitiv, săptămânal, lunar. Deja
de un an și 9 luni. M-am surprins într-o dimineață întinzându-mi crema
matifiantă în tramvai, că nu am mai apucat în fața oglinzii.
Sar peste micul dejun clasic, deși sunt o
iubită drăgăstoasă, care gătește în tone industrial, întotdeauna cu laptopul aproape, cu un
playlist energizant în meniu.
Sunt îndrăgostită de colocatarul apartamentului în care locuim cu chirie și
știu din bătrâni ca dragostea trece prin stomac (deși, trendurile actuale
amintesc, teoretic, altă vorbă veche-„Ține-l flămând ca să poftească mai mult"). În sfârșit, cui îi arde de mâncare la 5.20
am, când mă pornesc spre tramvai, pentru a prinde trenul de 5:54 spre
Timișoara? O Activia de băut în geantă, printre dosare și alte multe nimicuri
îndesate în geanta-rucsac și să-mi fie de bine! Sunt un mic vârtej când intru
în compartiment- până izolez scaunul îmbâcsit cu materiale protectoare,
personale, până scotocesc după documentele care îmi justifică reducerea de
călătorie, până găsesc un punct stabil pentru dejunul din sticlă. E foșneală, e
deranj. Dar sunt o navetistă faină și mă recompensez apoi, prin lipsă de
gălăgie. Se mai întâmplă să mai moțăi, cu capul căzut pe un umăr, cu maxilarele
întredeschise, cu ceva salivă revărsându-se peste o comisură și cu vreo cască
îndreptate oriunde altundeva, numai nu înspre pavilionul urechii mele. Dar
heeey, și râsul e fain, iar muzica mea cool.
Uneori, am noroc de parteneri grozavi de
călătorie, aspect pe care îl declar rapid, printre altele, după volumul cu care
își ascultă muzicile în căști. Sau în întregul vagon. Cazuri și cazuri, dimineți
și oameni. E paradoxal, dar nu mai dorm de multe drumuri în tren. Prefer să fac
analize, retrospecții, balanțe ale beneficiului navetei raportate la împlinirea
mea. Să-mi pierd ochii peste lanurile din Câmpia Vingăi, mai ales acum, în
vară. Să-mi fixez repere pe care să le surprind în etape de vreme. Să suprapun
diverse amintiri sau dorințe peste nuanțele de verde delirant și galben arogant
de rapiță, peste macii nesuferiți de la marginea suprafețelor arate- atât de
aproape, dar tot dificil de surprins, să fiu recunoscătoare pentru fiecare nor
dezmierdat de răsărit și razele care acoperă văile, să înțeleg frumusețea și
simplitatea în toată complexitatea lor, să proiectez piste posibile, despre cum
ar fi să cobor o stație mai devreme sau 3 mai târziu, să ies din banal.
Dar este 14 iulie, iar eu am ieșit furtunos
din acasă, ca în oricare zi, urmându-mi ritualurile de călătorie, cu visatul cu
ochii deschiși cu muzica peste tâmple, recunoscutul stațiilor și lanurile mele
și aș coborî din tren la... Cluj. M-aș panica văzând inscripția Orașului din
Gară, aș căuta tremurând biletul de tren din portofel și haa! găsesc acolo doua
bilete pentru Festival!!! Răscolesc geanta-mi rucsac după telefon, dau să-l sun
pe aventurierul meu iubit, să-i povestesc fantasticul întâmplării și, când-
colo, ce să auzi? Soneria cunoscută se aude lângă mine. El știe.
Coborâm împreună din tren, lejeri- eu doar cu
geanta mea rucsac, cu dosare și multele alte nimicuri, el are un bagaj mic,
despre care nu-mi pun problema ce conține. E atât de neobișnuit începutul de
ziuă, că nu-mi vine să-mi risipesc emoțiile pe îngrijorare și chiar nu e
momentul să provoc o criză din cauza lipsei de control asupra situației. Nu ne
grăbim. Nu cunosc orașul, nu știu cum ajungem din gară în centru și din Cluj în
Bonțida. Nu pot cuprinde mental Domeniul Castelului, dar mi-e clar că ne vom
pierde în mulțimea aia de oameni nebuni și frumoși, despre care știam din
știrile anilor trecuți că invadează și cuceresc Transilvania cu pasiunea lor.
Și zâmbesc și asta e tot ce contează!
Și-mi dau seama ce nevoie aveam să fiu salvată
de previzibilul vieții mele. O evidență care nu este un obiectiv principal tot
timpul… Și de abia aștept să las muzica preferată să mă mângâie, să casc gura
la oameni- și să știu că sunt parteneri grozavi de călătorie!, să descopăr
artiști noi, să mă surprindă, să mă bucure, să mi se rupă un nasture la cămașă
și să nu-mi pese! Să vină ploaia, să fie noroi și să fie și eu parte din
mulțimea care se distrează în continuare, fără tragedii și văicăreli! Să dau la
o parte straturile de adult responsabil, să mă dezbrac de frustrări și acolo,
în fața Castelului, să fiu liberă. Să am energie și poftă de viață, pe care le
pierd atât de des în ultimul timp. Să mă consum de energie, nu de neliniște. Să
mă simt bine, să fim bine. Eu și El, unul pentru celălalt, să ne mai
îndrăgostim o dată, tot pe muzici, ca la începutul relației, să fiu parte din
valul de distracție și gălăgie, din vibrațiile interioare și exterioare ale
mulțimii electrice.
Simt o vibrație pe umăr. E, de fapt, o
zgâlțâială serioasă și aud îngăduitor:
-Am ajuns, aici cobori.
Greu îmi dezlipesc ochii, sar în picioare, cu
sticla de iaurt în mână. Nu e Cluj, sunt singură și pe peron rămân cu ochii
pironiți în eticheta sticlei, citind în diagonală:
”Încearcă oricare ACTIVIA de băut și câștigă două
bilete la cele mai dorite concerte ale verii... cumperi unul dintre
sortimentele Activia de băut... pe www.activia.ro...sau SMS la
1772....datele și numărul de bon și te-ai înscris în
competiție. Pentru a-ți dubla șansele, creează-ți propria melodie...”
Mă întristez, în primă instanță. Apoi zâmbesc,
ca atunci când păstrezi un secret pe care îl cunoști doar tu: primul pas ca
Universul să lucreze pentru tine este să visezi. Apoi să te trezești și să
lucrezi la planul tău. Mai ales dimineața pe navetă, pe tren.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu