Un moment, două, trei. O viață.

*
Derulăm filmul înapoi cu mai bine de 10 ani. Cadrul se concentrează pe ulița copilăriei, într-o dimineață de toamnă. Atmosfera este umedă și pietrișul este alunecos, eu sunt cu bicicleta și simt în nări aerul rece. Este sâmbătă, e devreme și merg la școala din sat la un fel de meditații de geografie pentru capacitate, oferite pro bono de directorul școlii. Panta pe care o am de coborât este lungă, pe alocuri în porțiuni înclinate abrupt, îngreunate de bolovănișul neuniform și de întunecimea anotimpului, îmbunate apoi de fâșii scurte și dulci de plat. Îmi ridic fundul din șa, pentru a evita impactul denivelărilor, strâng coarnele în mâinile răcite din cauza poziției fixe și postura mea, așa ridicată în coborâre, mă face să mă simt cuceritoare într-un război imaginar. Simt pietrele peste care trec, mă dezechilibrează ușor, dar nu mă opresc! Curentul din față îmi îmbujorează obrajii, treningul verde, lărguț, se umflă în bătaia vântului, mi-e răcoare, deși sunt încinsă pe dedesubt. Nu văd tot drumul în față, e ceață, e umezeală, e toamnă înaintată și pădurea e mohorâtă și neagră și e nevoie de culoare în suflet. Încetinesc, mă mai sperie câte un câine care se agită nervos pe la garduri, tot nu mă opresc.
Așa mi s-a întipărit primul moment al înfruntării metaforice a obstacolelor.

*
Duminica, dimineața, masă în familie: părinți, bunici și noi, copiii- eu și sora mea, împreună în bucătăria tot mai neîncăpătoare de la țară. Fiecare la locul lui la masă, lângă peretele cu icoană și candelă cu mir. Soba încă mocnește a foc. Pe masă, mămăliga de abia răsturnată din tuci aburește pe cărpător, așteptând să fie împărțită cu ața, niciodată cu cuțitul. Se întind castroane cu brânzeturi și smântână producție proprie, ouă fierte cu moi-moi, în care înfundăm, pe rând, unt și mămăligă, avem slănină și ceapă. Pisicile se alintă pofticioase pe la picioarele scaunelor noastre. Mai sunt și alte farfurii întinse, tabloul gastronomic variind de la un moment la altul, în funcție de semnificație. Și e momentul ală în care platourile merg din mână în mână, bunica spune o rugăciune, tata stă lângă mine, bunicul lângă Andreea, doamnele din neam, asemenea Catrinei Moromete, lângă sobă și oale. Mâncăm încet, sănătos, suntem împreună. Așa mi s-a fixat sentimentul de familie, repetitiv, duminică dimineața după duminică dimineața, până am plecat de acasă, până au plecat dintre noi bunicul și sora, până ne-am uitat.

*
Petrecerea e animată, dar eu sunt din altă stare și îmi pierd privirea în gol. Îl cunosc doar pe sărbătorit, în rest, remarc doar fețe vesele, zâmbind a alcool. Nu-i înțeleg, e prea mare hărmălaia. Până când aiurea, privirile ni se intersectează. De nicăieri, cu ochii în ochii lui mi se topesc organele pe interior și simt cum parcă pic în gol, deși m-am afundat comod în canapeaua din bucătărie. E un moment scurt de electrocutare, dar care nu se mai termină. Și în secundele alea s-au imprimat amintirea tricoului și blugii pe care îi purtam. Știu cu ce agrafă aveam prins bretonul pe partea stângă, ce brățări, ce inel. Știu cum a venit lângă mine, ca să mă salveze de stinghereala de a nu mă simți bine la o petrecere cu muult alcool. Și cum muzica tare a fost prilej să ne țipăm confidențe în urechi și să lase scăpat un pupic pe gâtul meu. Și senzația aia de fiori și gâdilat, din nou, pe dinăuntru. Și momentul de îndrăgosteală permanentă.

*
Acestea sunt doar trei momente de trăiri fluide, de fericiri întipărite, cremoase, care m-au construit omul actual. Pentru că uneori, în tumultul cotidian, uităm cine am fost și alergăm grăbiți spre cine vom fi, poate. Și e păcat...
Provocarea de a-mi reaminti un moment pe care să-l repet mereu cu plăcere vine de la Danone. Formularul Momentul tău este o inițiativă special pregătită pentru a ne aduce mai aproape de răsfățuri și pauze de la cotidian. Plus că, nu strică să scrijelești undeva amintirea ta, să o reîmprospătezi, ba chiar să câștigi și un premiu. Deci, care e momentul tău?