Sunt Cristina si sunt studenta. Experimentez viata de camin, nu am preocupari gastronomice, in consecinta nici abilitati gospodaresti cu care sa ademenesc pofticiosii si sa impresionez soacrele (viitoare). Nu gatesc decat salate vara si paste in weekenduri, mai mult de placere decat de foame. Sursa mea de nutrienti sta in pachetul saptamanal pe care mama mi-l trimite cu inima stransa, caci ma catalogheaza "mofturoasa", greu de multumit si mai mereu cu criticile pe masa.
Adevarul e ca lucrurile nu stau chiar asa. Cel putin din perspectiva mea, a copilului privat de bucataria mamei, de cuptorul incins unde se perpelesc tavi sau se cocolosesc deserturi, de aragazul cu oale in care se scutura bulburuci, de fluenta gesturilor (tocat legume, mestecat intr-un vas, gustat altul), de mirosul ala de mancare proaspat gatita, care se strecoara pe sub usa si care ii aduna pe toti ai casei la masa, desi nu s-a strigat inca prezenta. De inghititul in sec in timp ce se pregatesc tacamurile si vesela si de conversatiile de pe final de asteptare, tot din sfera gastronomica, sa treaca timpul si nerabdarea mai repede. Pentru ca da!, toata lumea stie ca viata la camin in compania unui cuptor cu microunde e trista si nesavuroasa. Neofertanta din punct de vedere al sensibilizarii papilelor si nesatisfacatoare in incercarea de a invalui simturile pentru a manca mai mult, mai des, mai cu pofta!
A zis bine Abraham Maslow, punand la baza piramidei sale nevoile fiziologice ale organismului uman. Dar oare nu si-a imaginat ca mancatul, ca nevoie de baza, merge mana in mana cu nevoia de apartenenta? Socializare devine doar un pretext al meselor intre prieteni, mai ales la restaurant, substratul actiunii fiind memoria afectiva a apetitului- cel putin in cazul meu. Ador desfasurarea de forte din bucatarie, mai ales cele ale specialistilor care merita sincere aprecieri si, in virtutea calitatii de gurmanda lipsita de mijloace proprii gospodaresti, am incercat diverse bucatarii internationale, preconizand si salivand la un salariu suficient de corporatist, cat sa-mi satisfaca toate curiozitatile culinare. Pana atunci, trag cu ochiul prin bucatariile prietenilor, fur meserie si incurc retetele si voluntariez numai pe teritoriul prietenului meu, pe care incerc sa-l cuceresc ca o mata alintat, pe alocuri incurcata de propriul alint.
Pastele imi sunt reteta preferata, insa nu exista un protocol standard al ingredientelor, imi plac atat cele cu sos alb, dar si cele cu sos de rosii, ma topesc cele cu cascaval si ou, dar si cele cu legume sau carne tocata, potrivite cu multe muulte condimente. Gatim impreuna, ca intr-un tango seducator, unde eu fierb pastele, iar el aranjeaza ingredientele, cel mai des: ardeii taiati felii pt prajit, cativa catei de usturoi, smantana, parmezan, multe condimente (busuioc, ardei, oregano), intersectandu-ne in miscari dragastoase. Reteta este adaptabila, in functie de pofta si de generozitatea frigiderului, astfel incat poate fi usor transformata dintr-o reteta vegetariana intr-una cu carne. Flexibilitatea este cuvantul cheie. Clasic, pastele se fierb in clocotele pasiunii conform indicatiilor producatorului, ardeiul se prajeste inainte intr-o tigaie incinsa cu ulei, alaturi de usturoi, apoi se adauga smantana, muulte condimente, iar la final, dupa ce acest sos a fost amestecat cu pastele date in foc, se mai da o mana vartoasa de parmezan, ca sa proportionalizeze aromele.
Se consuma cu dragoste si vin rosu, in companie buna si in moderatie, pentru ca sosul e asa....suculent ca un preludiu, ce provoaca excese de... porniri trupesti! Pofta buna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu