Pofta de paste gătite ca-n vis aduce o excursie în Paradis!

     Nu știu să reperez momentul și motivele care au îndrăgostit-o de Italia și mi-au adus-o aproape. Să fi fost cârlionții blonzi ai italianului boem care îi cânta versuri la chitară în vacanța de vară dintr-a zecea? Și care o sorbea din priviri și din buze ca pe un sos delicios aromat, niciodată de ajuns? Să fi fost descrierile savuroase pe care le citea în zilele leneșe, pline de consemnări cu iz gastronomic despre farmecul bucolic al Italiei, suficient fericirii în sine, care îi atingeau simțurile până la receptorii ultimei papile gustative și care o făceau să poftească la mine? Să fi fost weekendul la Roma și aerul încărcat de muzică și mirosul meu condimentat de pe străduțele nemarcate pe hărțile turistice? Sau cele trei săptămâni dintr-o altă vacanță, când ea lua la pas trasee ferite de marcajele urbane, desfătându-ne în răsfățuri culinare de bucătărie italienească?

       Relația noastră, deja validată de timp, e încă imprevizibilă și plină de surprize, mereu intensă. Mă fierbe de la început, nu ca pe jar, ci la foc mic până clocotesc, mă potrivește și mă supraveghează să nu mă lipesc de altele, iar la sfârșit, mă lasă să mă înăbuș în propria fierbânțeală, după care îmi mai aplică un duș rece (ca să nu mă mai aprind după ce mă combin cu sosul final). În acest timp, ea se joacă cu celelalte ingrediente ale rețetei alese și cu ajutorul de bucătar. Niciodată nu gătește singură, mă folosește întotdeauna ca aliat într-un "război în doi", în care câștigă atât cuceritoarea, cât și partea care se lasa impresionată. Nu știu mereu la ce să mă aștept, îmi place la fel de mult să sfârâi în tigaia cu gorgonzola, să mă topesc în consistența sosurilor albe, cu smântână, cașcaval, verdețuri înmiresmate și ou sau să mă pierd în vârtejuri cu broccoli, ardei, ciuperci și mult mult usturoi, la braț cu piept ușor și fraged de pui, în suculența roșiilor. Ce sa vă mai asmut, avem o relație foarte creativă, deschisă la cât mai multe potriviri gustative, care pot scrie tot atâtea povești câte posibilități de combinare a ingredientelor!

     De departe, rețeta cea mai pofticioasă e cu sos alb, cu tandrețe, smântână, sare, un praf de degete de condimente (busuioc, oregano, piper măcinat), vin, câțiva căței de usturoi întregi și ardei rumeniți în felii dinainte, într-un cub de unt într-o tigaie încinsă. Plus un pumn de parmezan, ca o atingere de dragoste. E loc și de conversații ("Tu tai ardeiul, eu verific Pastele!", îi zice ea zâmbind, îndreptându-și atenția spre mine), pasiune și poftă, mai ales când se încing tigăile și trupurile lor, dar niciodată prea devreme cât să anuleze momentul culinar demonstrativ. Busuiocul, usturoiul și ardeiul scăldat în smântână îi provoacă o invazie salivară, în care bineînțeles, eu sunt pionul principal, iar celelalte ingrediente accesorii care completează ținuta finală!  Oricum s-ar așeza lucrurile, gătitul rămâne pentru ea un spectacol al seducției. Nu a elementelor anatomice ale tubului digestiv al partenerului, ci a plăcerii, a controlului! Iar scenele din bucătărie sunt senzuale ca o secvență de film bun, ca un melaj de simțuri vizuale, olfactive, tactile și gustative, scăldate în arome direct din tigaia de pe foc.   
   
     Gătitul nu este despre foame, ci despre pasiune și răsfățul papilelor gustative, este o satisfacere intimă a unei pofte pe care eu o pot împlini în minunate feluri. Și Cris Tina nu știe că mi-am băgat pasta în sos și am înscris-o la concursul Blogal Initiative, organizat de Restaurantul Paradis by Carmolimp, care te provoacă la un itinerar culinar, de la naturalețea bucătăriei românești la extravaganța celei internaționale, măcar virtual, dacă nu ajungi pe Apollonia Hrischer, la nr 12, din Brașov. Fie-mi cu iertare îndrăzneala pastoasă, căci presupun ca mi-ați bănuit identitatea dinainte de a dezvalui rețeta preferată, dar mă retrag, iar în fuga mea vă las cu o instigare care să vă introducă în atmosfera de...paste!

       "Farfurii imense de paste făceau turul mesei, cârnați fennel și salame di cinghinale, salamul picant de mistreț; mortadella și ardei grași afumați, șuncă și parmezan ras. Și gnocchi ușori, înmuiați în unt dulce și salvie; și cea mai bună șuncă de Parma, cu smochine atât de coapte că erau pline de suc; anghinare și salată proaspătă culeasă în aceeași dimineață. Apoi involtini di vitello, vițel înfășurat în felii de șuncă și frunze de salvie, servit cu fangioli; apoi rețeta Nonnei, cu ricotta și spanac acoperit cu sosul ei de roșii. (...) Apoi veni arrosto di maiale, mușchi de porc cu rozmarin, a cărui aromă era suficientă ca să-ți lase gura apă, servit cu mămăligă și ciuperci. S-au adus și boluri cu fructe proaspete, s-au deschis mai multe sticle de vin și pe tocătoarele lungi de lemn, acoperite cu frunze verzi de lămâi, s-au servit varietăți de brânză locală, plus imense farfurii cu prăjituri. "( La dolce vita- Elisabeth Adler)