La început, nu știam nimic despre el! Eram în școala primară (acuuum mulți ani!) și tocmai începusem un tratament ortodontic în București. Chinuri multe, pentru cei care nu știu ce presupune terapia de îndreptare a dinților, mai ales că eram sub îndrumarea unui doctor de la spitalul facultății din București. Eu locuiam în provincie. Implicit, drumuri lunare. Și ceva timp petrecut ca fiind "materialul de lucru"al studenților-viitori medici dentiști, că așa se întâmplă în clinicile universitare. Și cum încercau toți studenții din stagiu să-și îmbunătățească abilitățile relalației medic- pacient, inevitabil, punctul împrietenirii noastre era pernuța Garfield pe care eu o plimbam după mine. Perniță primită cadou, cât să mă ajute să mai fur niște ore de somn în autocare, înspre și de la București, dar și o jucărie- surogat pe care să o smotocesc, așa cum fac toți copiii. Și universal invidiată de adulții din jurul meu. Imaginați-vă un cabinet stomatologic, un copil cu un pisic portocaliu în brațe și vreo 8-9 capete de studenți curioși. Da,da, amintiri parfumate ca o lasagna proaspăt scoasă din cuptor. Remomorând perioada, pentru mine au fost multe provocări. Cea mai importantă, o competiție în care am fost față în față cu frustrările mele. Asemenea lui Garfield cu Oddie.
Daaa, îl iubesc pe Garfield, așa mare, ironică și adultă cum sunt. Mă topesc după fiecare episod de desene în care îl văd pe motan cum se topește după lasagna Și m-aș uita la desene iar și iar și iar, nu numai pentru că te deconectează de realitatea asta nu tocmai grozavă, dar mai ales pentru că nu vreau să uit cine sunt. Pe principiul imitației, atât de dezvoltat la copiii- Love me, feed me, never leave me.
Un adevarat fan Garfield! Bafta!
RăspundețiȘtergere